Boala este o atentionare
Nu este un accident, nu este o intamplare, nu este ceva strain, ci ne reprezinta. Ne indeamna sa ne sesizam neajunsurile si sa ne ascultam imboldurile profunde ale sufletului.
Prin
urmare, vindecarea nu este posibila decat in momentul in care ne
constientizam hibele si ne mobilizam pentru a le transforma in calitatile
corespondente (de exemplu, teama este o caricatura a prudentei, mania
o distorsiune a pasiunii, lenea o degradare a calmului). Boala nu ne este un
dusman, ci, paradoxal, cel mai bun prieten, caci are curajul sa ne
spuna verde in fata ce, unde si cum gresim.
De
aceea, atitudinea de a o respinge este contraproductiva. Eforturile
de a o nega si de a o suprima au ca rezultat cel mult mascarea simptomelor, si
nu o reala vindecare. Dimpotriva, camuflarea manifestarilor fizice exprima
refuzul de a ne privi cu luciditate, accentuandu-ne starea de inconstienta.
Reprimandu-ne boala, pe noi ne reprimam. Negand-o ori dusmanind-o, pe noi ne
negam sau ne dusmanim. Luptandu-ne cu boala, cu noi ne luptam – nu putem iesi
decat invinsi, scufundandu-ne si mai mult in tenebrele ignorantei.
Trebuie
sa o acceptam si sa o intelegem, deoarece in acest mod pe noi ne acceptam si ne
intelegem. Boala ne
semnaleaza instrainarea de propriul sine, avand ca substrat ignoranta.
Nu
o putem vindeca decat daca revenim in maduva fiintei noastre, daca ne
reimprietenim cu noi insine. Boala este calea deschisa catre esenta din
noi. Nu este o inlantuire, ci fereastra deschisa catre libertate. Ignoranta ne
incatuseaza. Un om bolnav nu mai este el insusi, nu se mai cunoaste pe
sine, isi este siesi strain. Aceasta instrainare poate avea grade variate
si se poate referi la diferite aspecte ale fiintei umane. Cea mai severa
instrainare va genera si boala cea mai severa (si cea mai greu vindecabila).
Boala
este rodul unor convingeri false, adanc inradacinate in fiinta celui bolnav. Atat de adanc, incat ajung sa ia forme
materiale si sa se manifeste la nivelul corpului fizic.
Esenta
tratamentului consta in dobandirea claritatii mentale care permite descatusarea
de aceste convingeri gresite. Este
ca si vindecat cel care intelege ca boala sa este licarirea care-l poarta catre
intimitatea propriei fapturi si se accepta drept ceea ce este, se impaca cu
sine insusi si are curajul de a se cunoaste si de a se transforma – procesul
vindecarii in sine nu mai este decat o chestiune de timp; cu conditia, ce-i
drept, ca modificarile din planul fizic (leziunile morfologice) sa nu fie prea
severe (si deci ireversibile).
Boala
este consecinta unor rezonante joase pe care cel bolnav le intretine, avand
falsa convingere ca este una cu ele. Ele isi au sorgintea in subsolul
constiintei, inaccesibil in mod obisnuit fiintei umane, dar pot fi percepute de
catre oricine, in stadiul incipient de manifestare, sub forma gandurilor si a
trairilor degradante.
Greseala
esentiala pe care o comite cel susceptibil la boala este de a se confunda
cu aceste manifestari psihomentale, de a se lasa cuprins cu totul de valtoarea,
valvataia ori vijelia lor, de a-si lasa claritatea constiintei inecata in
mlastina, mistuita de magma ori spulberata de vifor. Ele tin de structura lui,
dar nu sunt decat involburari, vapai, vartejuri ale diferitelor straturi ale
mentalului, distincte de samburele fiintei sale.
El
spune “sunt trist”, “sunt manios” ori “mi-e teama” nereusind sa se disocieze
(sa se detaseze) de aceste trairi, sa inteleaga ca sunt doar o parte din
el, diferita de esenta sa, sa le perceapa doar ca pe niste fluxuri care ii
parcurg structura tocmai din cauza frecventelor inferioare de vibratie pe care
le mentine in faptura sa.
Un
individ nu sufera atat pentru greselile sale din trecut sau pentru ale altora,
cat pentru greselile lui actuale, de fiecare clipa. In acest sens, boala este un nepretuit
indrumator. Localizarea si tipul ei nu sunt niciodata intamplatoare, ci se
coreleaza cu functia esentiala si/sau cu semnificatia subtila a
organului/tesutului/teritoriului afectat. Rostul bolii este de a-i
deschide ochii celui bolnav, de a-l scoate din ignoranta.
Boala
este pragul, poarta intredeschisa spre lumina. Putem sa o negam, sa o
respingem, inchizand-o si zavorandu-ne in bezna prostiei, sau putem sa o
deschidem larg, sa avem curajul sa pasim peste prag in lumina constiintei, a
constientizarii – mintea ne devine clara, umbrele amagitoare ale ego-ului sunt
date la o parte. Odata ce am trecut pragul, poarta inceteaza sa mai existe
pentru noi – o lasam undeva in urma, nu ne mai intereseaza: boala nu-si mai are
rostul, este vindecata”.
Articolul
este extras din cartea “Fundamentele medicinei naturale – Principii generale”
scrisa de Dr. Dorin Dragos si aparuta la Editura Deceneu
